13 ianuarie 2012

Printesa Ileana - Varul Mioritei



VARUL MIORIȚEI

Căzuse Paştele de timpuriu. Prin şanţuri se mai găsiau ici, colo, grămăjioare de zăpadă. In sat se făceau mari pregătiri pentru Sfintele Sărbători.
Femeile robotiau ziulica toată şi zoriau cu văruitul caselor, pe cari apoi bărbaţii le împopoţonau cu fel de fel de feţe: roşii, liliachii, galbene, cafenii, albastre....,
Numai în capătul satului, o colibă scundă îşi păstra culoarea ei pământie. Stăpânele ei, o văduvă şi o fetiţă de şase ani, - Mioriţa - , erau prea sărace s'o poată vărui.
Biata copilă, palidă, cu ochi mari căprui, se uită plină de obidă la toate căsuţele albite ca ghioceii şi-şi frământa gândul cum s'o facă şi pe a ei tot aşa de frumoasă, căci îşi zicea: Se va gândi oare Isus la noi, dacă ne e aşa de urîtă căsuţa ?
Şi cugetând astfel, iată că zăreşte o grămăjioară de omăt. Dac'aş pune puţin pe pereţi, nu se va albi şi casa noastră? îşi spuse Mioara; dac'aş încercă!
Zis şi făcut. Pe dată îşi înfipse mânuşiţele plăpânde în zăpada rece şi cu toate c'o dureau, zâmbiâ gândindu-se:
Ce bine o să-i pară Mamei! Punea puţin, se mai uită şi iar punea.
Dela o vreme, de teamă că nu va isprăvi curând, nu se mai uită, ci spoiâ mereu. Gata ! Se trase îndărăt să-şi vadă isprava. Dar, vai! neaua se topise şi nu lăsase decât nişte pete mari ude şi murdare. Biata copilă căzu cu faţa pe prispă şi începu să plângă de credeai că i se rupe inima. In mintea ei vedea toate casele celelalte mândru gătite de paşte şi numai a ei aşa de urîtă! Toţi or să râdă de ea. Şi Mioriţa plângea la acest gând care-i mistuia sufletul, când cântecul unei mierle o făcu să ridice capul. Eră întâia mierlă ce cântase în anul acela şi-şi alesese locul drept pe casa lor dărăpănată.
Deodată Mioara scoase un ţipăt de uimire şi de bucurie. Bordeiul părea bătutftot în aur.
Cele din urmă raze ale soarelui se oglindiseră în pereţii umezi, făcându-i să strălucească. Şi acum Mioriţa cu mâinele strânse pe piept zâmbea de fericire, iar lacrămile i-atârnau de gene ca mici picături de rouă.
Pe straşină, mierla viersuiâ de credeai că-i se sparge gâtlejul. Clopotele bisericii răsunau în văzduh chemându-şi credincioşii la denii.
Isus n'a uitat pe Mioriţa chiar în coliba ei dărăpănată!






----------------------


PIATRA
de L. TOLSTOI

Un om sărman ceru odată unui bogătaş să-1 miluească cu ce l-o lăsă inima. Bogătaşul nu-i dete nimic şi-i zise: —Pleacă de-aici!
Dar săracul stăruia şi nu plecă. Atunci bogatul se mâniă, ridică o piatră şi svârlî cu ea în sărac. Acesta luă piatra de jos, o puse'n traistă şi zise:—Am să port piatra asta atâta vreme cu mine, pân'oiu avea şi eu prilejul să i-o arunc.
Prilejul se ivî. Bogătaşul săvârşi nu ştiu ce faptă certată cu legea. II despuiară de toate a- verile şi-1 duseră la'nchisoare. Săracul se luă după el, scoase piatra din traistă şi vru să i-o arunce, Dar se răsgândi, o svârlî cât colo şi zise:
— Degeaba am purtat atât amar de vreme piatra asta. Cât a fost bogat şi atotputernic m'am temut să i-o arunc, acum însă că e căzut,—îl plâng.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu